Bunătatea care nu ne Alină.

Bunătatea care nu ne Alină. Film de văzut în plenul Parlamentului ca un raport de țară

1 November, 2012 |

Despre ”După dealuri”, filmul lui Cristian Mungiu, au scris oameni care chiar se pricep la asta. S-au spus lucruri frumoase și adevărate, de la calmul de maestru al lui Andrei Gorzo, în ”Dilema veche”, în două episoade pe care le găsiți aici și aici și pînă la nuanțele lui Cristian Tudor Popescu în Gândul.  Tresari cînd vezi titlul ”După dealuri sîntem noi”, al Gabrielei Lupu în România Liberă, și rîzi cînd citești la Mihai Goțiu că presa din Vaslui i-a cerut regizorului ”5 lei”, preț de mică publicitate, ca să anunțe premiera în oraș. E din film, nu-i așa?

Îmi lipsește cronica lui Alex Leo Șerban. Ce-ar fi spus oare despre ”După dealuri”?

Apropo de presă, totul a pornit de la munca jurnalistei Tatiana Niculescu Bran și de la cărțile ei, care au transformat faptul divers într-o tulburătoare poveste umană. Străduința de scrib a ziaristei a adus la lumină faptele. Ele au salvat din stereotipuri personajele care i-au oferit scenariului lui Mungiu elementele concrete fără de care viața rămîne la mîna imprecisă a metaforei.

Despre film? Merită proiectat pe ecranul Parlamentului, pentru că e imaginea reală a subdezvoltării noastre, de la sărăcia mănăstirii și pînă la ursul uriaș de pluș cu care Alina umblă prin casa părinților săi de împrumut, un urs mare cît toate jucăriile pe care nu le-a avut cînd era mică.

Raport de țară: sîntem lipsiți de resurse, dar în primul rînd de resurse sufletești, de vreme ce bunătatea reală și adîncă a preotului și a maicilor nu-i scutește de tentația de a-i lua 500 de euro Alinei pentru medicamentele care în mod cert costaseră mai puțin!

”500 de euro?”, se răstește ea, uimită. Muncise în Germania și strînsese cu chin vreo 3.500 de euro. Ajunsă în țară, află cum 2.000 merg pe operația unui naș al familiei-gazdă, 500 pe chirie la aceeași familie-purtătoare, 500 pe medicamente, așa că, în final, se trezește în mînă cu 500 de euro.

După dealuri, 85 la sută îți ia țara, din dragoste. Ești buzunărit de 85% din bani și din bugetul tău de ființă. 85% din ceea ce vrei să fii dai celorlalți.
E obiceiul pămîntului. Deposedarea din bunătate, ”îndreptarea cu forța”, așa cum descrie undeva Amos Oz că se comportă familiile, ”ca niște fanatici care vor să te schimbe pentru binele tău”. Refuz să văd filmul pe gaura de cheie a temei religioase, la noi dogmatismul este ubicuu, de la educarea copiilor și pînă la alegerea profesiei.

În film, “Mami” și ”Tati”, maica și preotul, doi oameni de ispravă, ajung să apeleze la cheile chiliei, și poți citi în ochii demni ai Alinei, ca în cei ai micului Aaron, personaj al lui David Grossman, cum ”mama îmi arăta celula strîmtă a viitorului meu, zdrăngănind trufașă lanțul de la ușa ei”.

Cei 500 de euro, restul de 15%, care ți-a rămas după ce ai fost vămuit de spiritul locului, îi donezi dintr-un reflex rebel și resemnat, ca să-ți bagi picioarele și să-ți recapeți iubita sau liberul arbitru! E formula eternă, obiceiul pămîntului în care nimeni nu e vinovat, toți sîntem buni și pînă la ultimul avem dreptate.

Fiecare personaj pare vecinul nostru, bucățică din noi înșine, perfect plauzibil și gata să strige ”Prezent!” din decorul național.

Autentică e inclusiv doctorița de final, atee, indignată justificat și umană chiar cînd apare împietrită în cinismul fără de care n-ar putea funcționa într-o cameră de gardă unde simți prin ecran răceala metalului. Aici nu sînt de acord cu CTP, doctorița e ”de-a noastră”, cu partea ei de dreptate cu tot.

De ce pe ecranele Parlamentului? Cu o asemenea poveste se nasc revelațiile din care te poți apuca să construiești, în sfîrșit, o țară. O naivitate, desigur! Dar, uitați-vă la film, sîntem ca în Rebreanu, vorba lui Mihai Brezeanu,  Sau după cum observă sora regizorului, Alina Mungiu Pippidi (aș fi curios să citesc o cronică a ei la film), vom sărbători curînd 150 de ani de la Independență și ne găsim cam tot acolo.

În Germania, unde se simțea singură, Alina n-ar fi murit. În România, ea este ucisă din bunătatea generală, singura armă care pare că ne-a rămas împotriva nouă înșine. ”După dealuri” e parabola bunătății ca joc cu sumă nulă.

Probabil că un străin poate citi filmul în cheie pravoslavnică și ne va vedea ca pe o variantă de ”Ostrov” rusesc, dar nu e treaba lui Mungiu să facă imaginea României. Alții au ”Brokeback Mountain”, noi avem ”După dealuri”.

Privim filmul cu proprii ochi, familiari cu decorul. Surîdem cînd polițistul dansează echilibristica discretă și enervantă de zi cu zi, printre bălți și gropi, în fața mașinii, chiar în final. Și tresărim ori de cîte ori accentul moldovenesc al dialogurilor cîntă ”Alină”.

Pentru că în film nu există ”Alina”, există ”Alină”. O ”Alină” cu numele preschimbat prin apelarea dulce a bunătății. O ”Alină” fără alinare, absolut încremenitor jocul cuplului  Cristina Flutur (”Alină”) și Cosmina Stratan (”Voichiță”). O ”Alină” priponită, cum strigă maicile, pînă la moarte cu lanțurile cîinelui Ursu, singurul personaj care nu pretinde că e bun.

Rupe lanțul, Ursule!