doxologia

„După dealuri”

diac. Nicolae Hulpoi

„După dealuri” nu te lasă să arunci vina, cel puţin din punct de vedere moral, pe preotul şi maicile de la Tanacu.

Vineri, 26 octombrie 2012, a avut loc la Iaşi, la Cinematograful Victoria, proiecţia de gală a filmului „După dealuri”, al regizorului Cristian Mungiu. Filmul a fost distins la ultima ediţie a Festivalului de la Cannes cu premiul pentru cel mai bun scenariu (scris de Cristian Mungiu) şi premiul pentru cel mai bun rol feminin, acordat actriţelor Cristina Flutur (în film, Alina) şi Cosmina Stratan (în film, Voichiţa).

Înainte de a intra în sală, afişul filmului mi-a atras atenţia, prin mesajul său oarecum ambiguu, livrat de subtitlul: „Un film inspirat de nuvelele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran”. În „traducere”: o ficţiune inspirată de o literatură non-ficţională. Acest lucru este important de evidenţiat, în special pentru publicul românesc, deoarece aşteptarea acestuia de a primi prin intermediul filmului un plus de informaţii sau o aprofundare a nefericitei întâmplări de la Tanacu este inevitabilă.

Deşi filmul nu face nici măcar o aluzie că ar exista vreo legătură între ecranizare şi „cazul Tanacu”, conexiunea se produce în mintea spectatorilor români în primele 15 minute, pe fondul supraexpunerii subiectului în mass-media timpului. Aşadar, pentru o înţelegere corectă a filmului, acesta trebuie urmărit ca o peliculă de pură ficţiune, în care scenaristul şi regizorul (i.e., Cristian Mungiu) este pictorul nevăzut al întregului tablou, care foloseşte realitatea şi propria imaginaţie în proporţii doar de el ştiute.

În linii mari, filmul este interesant, până şi pentru cei care au o relaţie mai strânsă cu Biserica ori pentru cunoscătorii vieţii de mănăstire. Imaginea vieţii de mănăstire, deşi filtrată puternic de interesul de a evidenţia acele amănunte care construiau soclul poveştii, este, să spunem, decentă, de unde privitorul avizat poate deduce fie că regizorul a avut la dispoziţie un consultant bun, fie că printre actori se numără oameni familiarizaţi cu detaliile vieţii monahale. E drept că se remarcă şi elemente caricaturale, precum aura şamanică a preotului (care mai tot timpul stă în altar) ori în scena în care, o maică aflând semnul crucii într-un lemn, acelaşi preot apare cu epitrahilul pe grumaz, într-o mână având cădelniţa, iar în cealaltă o cruce. O imagine, desigur, forţată: nici un preot ortodox de pe această planetă nu ar întrerupe o cădire pentru a ieşi afară din biserică, cu tot cu cădelniţă, să vadă o cruce într-un butuc despicat.

În contrasens cu abordarea senzaţionalist-superficială a cazului în mass-media anului 2005, filmul lui Cristian Mungiu preia abordarea profundă a întâmplărilor, lipsită de tonalităţi incriminatorii, imprimată subiectului de cartea Tatianei Niculescu-Bran, „Spovedanie la Tanacu”. Personal, cred că „După dealuri” s-a hrănit şi din felul în care regizorul Andrei Şerban a pus în scenă, în anul 2008, această poveste.

Cel mai tare punct al filmului realizat de Mungiu se află, probabil, în abordarea matură, de o amplitudine impresionantă a evenimentelor din care se inspiră. Spectatorul, pur şi simplu, se simte descurajat să dea vina pe cineva. Filmul nu te lasă să arunci vina, cel puţin din punct de vedere moral, pe preotul şi maicile de la Tanacu pentru moartea Alinei. Alina a ajuns la mănăstire cu sufletul înecat de un ocean de abuzuri, indiferenţă şi cinism. Într-o interpretare simbolică – permisă doar în film! – aşa-zisul ritual de exorcizare este, de fapt, o manevră disperată şi nefericită de resuscitare, care ar fi putut să reuşească şi despre care nu s-ar mai fi auzit nimic ori să dea greş şi să fie exploatată într-un mod macabru de presă.

Mai complicat stau lucrurile în cazul spectatorului de peste hotare, care nu beneficiază de nici o cheie de interpretare culturală ori contextuală a filmului, fiind pus în faţa unei realităţi crude, de-a dreptul înfiorătoare şi expus tentaţiei generalizării. Spectatorul străin nu are de unde şti nici măcar că evenimentele care au inspirat filmul s-au petrecut în urmă cu 8 ani.

În timpul vizionării filmului m-am gândit la milioanele de români care trăiesc peste hotare şi pentru care parohia şi Liturghia sunt printre puţinele lor alinări. Cum va mai putea un român să vorbească despre identitatea sa românească şi ortodoxă occidentalului angajator, care a văzut înainte acest film? În acest scenariu nu mai poţi spera decât ca publicul obişnuit din Occident să aibă o cultură şi o maturitate cinematografică la fel de înalte precum juriul elitist care l-a urcat pe Mungiu de două ori pe podiumul de la Cannes.

Sub aspect stilistic, filmul lui Cristian Mungiu impresionează prin simplitatea mijloacelor cinematografice utilizate. Mă refer, în primul rând, la lipsa coloanei sonore şi la cadrele filmate cu camere mobile. Pelicula are ceva din profunzimea tipică filmului răsăritean, o profunzime care parcă te absoarbe, dar fără a-ţi suspenda funcţia critică. Spunând aceste lucruri am în minte „Avatarul” lui James Cameron, la vizionarea căruia devii captiv spectaculozităţii poveştii şi agresivităţii efectelor. În filmul lui Mungiu poţi auzi vibraţia sufletelor, poţi auzi suspine nesurprinse de coloana sonoră.

Deoarece proiecţia filmului e de-abia la început, vor fi emise, cu siguranţă, opinii de tot felul. Chiar înaintea proiecţiei în România, Tatiana Niculescu-Bran i-a făcut câteva reproşuri lui Cristian Mungiu. Una peste alta, filmul merită urmărit, mai ales dacă nu aţi văzut piesa de teatru montată de Andrei Şerban. Totuşi, „După dealuri” nu este acel film pe care mulţi români îl aşteaptă, care să aducă recunoaştere internaţională, fără să ştirbească prestigiul ţării (atât cât este) şi fără să exploateze nişte clişee care devin tot mai greu de suportat.

nicolaehulpoi
Stimata Iustina Antoanela Bacosta, va multumesc pentru opinia relativ politicoasa exprimata fata de cronica facuta filmului lui Cristian Mungiu. V-as ruga, daca doriti, sa-mi raspundeti la doua intrebari:
1. Ati vizionat filmul despre care facem vorbire?
2. Puteti spune, fara generalizari, in ce greseste, concret, textul de mai sus?De asemenea, as dori sa mai adaug ca autorul cronicii de fata nu are in nici un caz pretentia unei abordari perfecte. Ar fi o ipocrizie din partea mea. Realizând, însă, că acest film stârneşte, vă recomand să veniţi dumneavoastră cu propriile interpretări ale filmului, pe care le puteţi posta aici, în zona de comentarii. În era comunicării deschise, opinia unui autor “de redactie” poate fi foarte bine combătută, contrazisă, întărită – cu argumente – în zona rezervată cititorilor.
Cu smerenie şi preţuire, diac. Nicolae Hulpoi
Mar, 10/30/2012 – 12:49Răspunde
Anonim
Cu smerenie va raspund ca nu am vazut filmul, si nici nu vreau sa-l vad. Am citit marturisiri despre motivatia regizorului de a realiza aceasta “capodopera” si , evident, aprecieri de bun simt facute de specialisti. Filmul chiar nu doresc sa-l vizionez. Am vazut cu strangere de imima filmul “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Numai cand ma gandesc la el imi provoaca greata si o stare de disconfort . Oricum e straniu ca se realizeaza astfel de filme. Filmele realizate de Mungiu sunt oglinda sufletului sau. Cum tacerea e de aur, ma opresc aici. Cum nu e bine ca “sarea pamantului sa se strice”, va doresc sa va dea Dumnezeu gandul cel bun si Har.