Horia Roman Patapievici

Dragă Cristian,

filmul tău m-a impresionat profund. Vreau să-ți spun, în cîteva cuvinte, de ce și în ce fel.

Disting între subiect și temă: subiectul filmului tău e, să zicem (rapid), “Tanacu”; tema e România.

 

Subiectul

Cînd spun “Tanacu” mă refer la întîmplarea cunoscută, al cărei fir îl urmezi (în primul rînd cărțile Tatianei etc.); dar tu faci mai mult: împingi ochiul filmului într-o viață dedicată lui Dumnezeu din care prezența lui Dumnezeu, în acea viață, apare într-o lumină deopotrivă exactă și stranie. Dumnezeu există, de vreme ce e mereu pomenit (și luat în serios), dar nu apare nicăieri, de vreme ce nimeni nu se ciocnește de El. Dumnezeu e rînduiala unei lumi, cea pe care o prezinți și redai cu atîta inteligență, din care absența Lui a devenit atît de familiară, încît nu mai e luată în seamă, încît nimeni nu mai bagă de seamă că El e de fapt absent, deși rînduiala lui e luată foarte în serios. Îți spui: poate tocmai de aceea. Ai prins astfel o cheie ascunsă a ortodoxiei. Subiectul vizibil e deci Tanacu, dar subiectul subiacent (dacă îmi permiți să mă exprim astfel — adică subiectul de ordinul doi) este “Cum se trăiește cu totul dedicat și recules în lumea care l-a înlocuit pe Dumnezeu cu rînduiala Lui și care nu a aflat încă acest lucru, că Dumnezeu nu mai este — că în locul Lui a rămas doar rînduiala care îl invocă”. Jocul actriței care o interpretează pe Voichița (Cosmina Stratan), e formidabil: exprimă cu mare finețe psihlogică absența Dumnezeului căruia Îi e respectată rînduiala.

Viața la “Tanacu” e marcată de o perfectă observare a rînduielii cuviincioase și, în același timp, de o incredibilă ușurătate a conștiinței păcatului. Citirea pomelnicului de păcate în vederea spovedaniei ilustrează în chip strălucit esența religios-morală a ortodoxiei — absența unei conștiințe etice a păcatului, în condițiile unei respectări scrupuloase  a rînduielilor. Păcatul e un nomenclator, nu e deloc, în primul rînd, conștiința lui. Păcatul nu e sfîșietor, nu e îngrozitor, nu e, ca la catolici, o catastrofă existențială care îți modifică viața, e un pomelnic, o rînduială practică (nu morală) a desprinderii de el, în vederea uitării. Felul în care ai redat această particularitate stranie a ortodoxiei sincere e remarcabil. Nu ai șarjat, nu ai ironizat, ai știut să arăți și, mai ales, să sugerezi.

 

În rezumat. Ai știut să redai în chip memorabil, cu ochiul filmului tău, cele două trăsături subtile și complet ignorate ale ortodoxiei practice — (1) absența lui Dumnezeu din lumea în care rînduiala Lui e observată cu sfințenie; (2) prezența păcatului, și negocierea pragmatică cu el, în absența conștiinței păcatului.

 

Tema

Tema filmului tău, în care (nota bene!) nu mai apar partiturile jucăuș-cinic-batjocoritor-sarcastice de tip “d-l Bebe” din 4,3,2, este specificul național. Ai compus cea mai pătrunzătoare contribuție la tema specificului național din ultima jumătate de secol. Totul este realizat în alb-negru, cu un firesc al cursivității care e propriu tragediilor moderne — tragediile lipsite de zei. În filmul tău, nimeni nu e de vină, drama plutește nebăgată în seamă de nimeni, e ca aerul, ca mirosul, ca zăpada, și, în gesticulația cotidiană care conduce la nenorocire, toți sunt incompetenți, o incompetență more geometrico atotpătrunzătoare. Incompetența este trăsătura cea mai generală și mai frapantă a tuturor.

— Medicii sunt toți incompetenți; cu excepția notabilă a doctoriței care înregistrează decesul: e singura care știe imediat ce are de făcut, se vede din gesturile ei precise și sigure de ele, dar asta, îmi vine să spun, pentru că are de-a face cu un cadavru; dacă pacienta ar fi fost vie, sunt sigur că ar fi fost și ea la fel de incompetentă ca toți ceilalți.

— Preotul e incompetent; felul dezordonat în care ține slujba de exorcizare, permanenta sa ezitare și confuzie morală; ca să nu mai spun de lipsa de rigoare față de Diavol, care, îți mărturisesc, mi-a dat frison, m-a paralizat — acest preot ține rînduiala, dar nu alungă Diavolul: pentru el Diavolul pare a fi un discurs, o retorică, o practică discursivă, nu o realitate ontologică fioroasă și cutremurătoare; chiar și numai din acest episod se vede cît de incompetent e și preotul.

— Și maica stareță e incompetentă; e o mătușă folclorică, bine-intenționată, grijulie etc.; e oare iubitoare? da, ca mătușile; nu ca îndrumătorii spirituali, care sunt iubitori și necruțători, arzînd de o iubire precisă și nesentimentală; ea e sentimentală și imprecisă; or, monahul (ca tip) nu este așa: ea, atunci, ce este? — incompetență.

— Ce să mai spun de măicuțe, care sunt și ele incompetente, multe dintre ele părînd chiar idioate.

— Și cele două prietene sunt incompetente, în prietenia și homofilia lor; sunt incapabile să se salveze una pe alta, să se iubească una pe alta, să aibă grija una de alta, să fie una paznicul celeilalte; e între ele o incompetență afectivă formidabilă, dar care trece neobservată pentru că, așa cum se întîmplă la noi, e liniștită, placidă, suficientă, lasă să treacă totul de la ea etc.

— Și rudele sunt incompetente (și lacome, și indiferente etc.).

— Și polițiștii sunt incompetenți.

Toți sunt incompetenți, nici unul nu își face treaba bine și pînă la capăt, totul e făcut de mîntuială, din vîrful buzelor (cam cum vorbește polițistul care “anchetează”), cu un “lasă-mă să te las” care, e drept, face farmecul acestei vieți, dar care o și condamnă. Nu doar la moarte, cum se întîmplă la urmă, ci, înainte de toate, clipă de clipă, moment de moment, la mediocritate și la insignifianță.

Și ce mă frapează cel mai mult este că toată această vînzoleală confuză și imprecisă de vieți, pasiuni și obiceiuri e în mod clar bine-intenționată. În această tragedie nu apar oameni răi. Dar, din cauza incompetenței, rezultatul e rău. Toate aceste bune-intenții sunt incompetente.

Mediocritatea este enorma tramă a acestei drame care e tragedie nu prin moartea Alinei, care rămîne banală și mediocră, ci prin condamnarea care apasă asupra întregii lumi pe care o zugrăvești. Această condamnare nu e o judecată morală: ea vine din precizia artei tale, care e necruțătoare cu ce zugrăvește, cu o perfecțiune îndepărtată și distantă, de Judecată de Apoi, care pune și mai pregnant în lumină caracterul sinistru, mediocru, neisprăvit și nemîntuit al acelei lumi, care, de fapt, e nemîntuibilă prin faptul că totul, în ea, se îneacă de insignifianță. Chiar și drama. Chiar și tragedia. Nu mai vorbim de moarte…

Iar din acest concert magnific și sinistru al incompetenței tuturor — din care ne extragem toți sentimentul superiorității, făcînd mișto de toți și toate cu un geniu incomparabil, care ne e propriu, și care ne condamnă pe toți, mai devreme sau mai tîrziu, dacă ne lăsăm în voia lui, la moarte prin mediocritate și insignifianță — din acest concert al incompetenței România moare, și noi odată cu ea. Pentru că dacă toți sunt deopotrivă incompetenți și bine intenționați, atunci nimeni nu e vinovat. Dar cum se poate trăi într-o lume fără vinovați, care face incontinuu victime? O lume inocentă, dar mizerabilă; mizerabilă și totuși, cumva, nevinovată?

În rezumat. Toată lumea, în filmul tău, e incompetentă și totul, în ceea ce se petrece DIN CAUZA ACESTEI INCOMPETENȚE, e atroce. Dar e, în același timp, pasiv, liniștit, împăcat, acceptat. Nu asumat (moral), ci acceptat (social, psihologic). Ai făcut cea mai profundă radiografie a României în care trăim, a României de care suntem bolnavi și care ne va omorî înainte de vreme. Ai făcut-o serios, în tragic, fără obișnuitele “caragialisme” care să destindă, complice, atmosfera. Aceasta este contribuția ta la tema specificului național.

Ai făcut un film curat, inteligent, frumos și disperat.

 

Codicil 1

Ți-ai lăsat, în final, o neașteptată deschidere spre simbolism (o soluție pe care ai mai adoptat-o în “Curcanii nu zboară”).

— Ai îmbrăcat-o pe Voichița în pulovărul moartei și ai pus-o să stea, simbolic, cu ochii larg deschiși, în fundalul scenei în care se recapitulează faptele, în timpul “anchetei” polițiștilor. Ochii ei, din veșmîntul moartei, domină recapitularea, care capătă astfel note rituale, de exorcizare (morală, de astă dată). E ca o cronică akașă murmurată ori îngînată de martor (=martir).

— Ultima scenă e și ea magic-realistă, dar în nota sobru-tragică pe care ai adoptat-o în acest film (notă pentru a cărei rigoare te felicit: nu mai suport veselia tîmpă care ne cuprinde cînd reușim să luăm lucrurile în bășcălie): lumea e văzută, la început neclar (clare sunt la început doar profilurile Voichiței, în stînga, și al preotului, în dreapta), prin parbriz; lumea de afară e lumea de afară (nu e lumea de după dealuri); apoi chipurile celor doi (cea care nu a știut să aibă grijă de prietena-iubita ei și cel care nu a știut să păstorească un suflet rătăcit; ori să îl exorcizeze corect) dispar din cadru, iar imaginea se focalizează asupra lumii de afară — văzută prin parbriz, prin parbrizul mașinii poliției. Ce se vede afară e dezordine, haos, treabă de mîntuială: pe scurt, afară e carnavalul civil al incompetenței aflate în treabă. Acest carnaval, acum, la final, se vede clar. Iar atunci cînd devine foarte clar, o găleată de noroi e aruncată peste parbriz, de o mașină care trece și ea, neglijent, în dezordinea generală, în goană spre nicăieri (căci în lumea dezordinii generale nu există nici o direcție). Noroiul astupă acum tot cîmpul vizual. Toți și toate sunt o apă și un pămînt — adică noroi. Asta e România noastră: agitație, dezordine, incompetență, suferință, moarte; și totul, înecat în noroi.

 

Codicil 2

Coloana sonoră e extraordinară. Nici o muzică, numai sunete. Clare, uzuale (dar proaspete), astringente. Ți se strepezesc urechile de ele. La fel, imaginea: netedă, sobră, despuiată de retorică, astringentă și ea. Troienele. Choeforele. În alb și negru. Procesiune.

 

Concluzie. Ai atins un sunet foarte înalt, dragă Cristian. Ai făcut un film frumos și disperat. Sobru, neted tăiat, fără cusături retorice. Asta m-a  emoționat la el (și la tine) — curajul de a nu mai glumi, de a nu mai ceda pitorescului; curajul de a fi disperat, în cunoștință de cauză.