Hotnews Vlad Mixich

De ce “Dupa Dealuri” este cel mai bun film despre Romania din ultimii 20 de ani

de Vlad Mixich   HotNews.ro

Duminică, 28 octombrie 2012, 13:50

Titlul nu are un semn de intrebare la sfarsit pentru ca e o certitudine. “Dupa dealuri (Beyond the Hills)“, ultimul film regizat de Cristian Mungiu, este cel mai bun film despre Romania din ultimii 20 de ani.

Pe langa jocul impecabil al Cosminei Stratan (maica Voichita), filmul exceleaza pentru ca reuseste sa povesteasca cu acuratete despre o felie groasa a societatii romanesti, fara sa foloseasca tuse tari si nici ingredientele succesului facil: sexul sau violenta. In “Dupa dealuri” nu veti vedea nici imagini aluzive despre calugarite lesbiene si nici albul ochilor tras peste irisul unui exorcizat.

Incepand de la cele trei imagini din spatele psihiatrului vasluian – o icoana, o gioconda si un profil pe fundalul unui apus marin care aminteste vag de reclamele la grupurile yoga – si sfarsind cu replica pierita a maicii starete aflata in fata cadavrului Alinei – “Dar noi n-am vrut sa facem rau nimanui” – filmul abunda in detalii care au o calitate ce lipseste adeseori chiar televiziunilor noastre de stiri: descrierea cu precizie a realitatii. Punctual insa, iata motivele care sustin afirmatia din titlu:

Atat excesivii anti-ortodoxisti, cat si radicalii pro-ortodoxie vor fi dezamagiti de acest film, care reuseste sa povesteasca intr-un fel maiastru una dintre cele mai intunecate intamplari petrecute in ultimii ani intr-o manastire romaneasca, fara sa-i transforme pe calugari in niste fiinte crude si lipsite de inima. Toti traitorii din manastirea Dealul Nou din filmul lui Mungiu seamana mult cu fiecare dintre noi: fricosi, infometati, dezorientati. Or acestea nu-s pacate. Marele lor pacat, unul comun, este ignoranta. Voita si conservata. “Crede si nu cerceta” scris pe gardul manastirii este de altfel o formula care nu poate fi gasita undeva in Biblie, iar Mungiu stie sigur asta. Pentru calugaritele din “Dealul Nou” nu poti simti furie, ci doar o compasiune amara: ca atunci cand ti-e mila de un prost pentru ca e prea prost sa te lase sa-l ajuti.

Prezenta autoritatilor bisericesti fara sa vedem un moment vreun inel gros de episcop. Episcopul din film este plecat in strainatate, nu vrea sa vina sa sfinteasca Biserica “Dealul Nou”, nu vrea sa discute cu staretul… Pastorul nu vrea sa auda de oaia lui ratacita, nu are timp sa o ajute si nici sa o invete.

Cele doua fete, maica Voichita si Alina, prietena ei din orfelinat venita acum de la munca din Germania, sunt cele doua alternative oferite de “tara” tinerilor romani: fie emigrarea, fie refugiul intr-o zona pseudo-mistica. In ambele cazuri e o rupere dura de realitate, caci emigrarea e o forma de suicid social, iar misticismul in lipsa educatiei provoaca sindromul “din prea mult dor sa-i creasca aripi, a uitat ca are picioare”. Rezista mental si fizic acestor socuri doar personalitatile nefisurate deja de antecedente si mai dure. Nu e cazul Voichitei si Alinei, crescute intr-un sistem de protectie a copilului in care tirurile occidentale de ajutoare ascundeau printre jucarii si unul-doi pedofili, iar saracia romanilor era cel mai serios obstacol in calea generozitatii continue. Remarcabil e ca “Dupa dealuri” ne aminteste toate acestea cu simplitate: fara zvarcoliri sau mizerabilisme.

De mult nu am mai vazut descris cu atata luciditate si precizie Raul imens pe care il poate provoca un sistem medical falimentar, in special cel din zona sanatatii mintale.

Toate cele patru teme sunt aliniate in filmul lui Mungiu de-a lungul unui fir narativ curat, fara sofisticarii si arabescuri inutile. Ce bine ca Mungiu nu a mai simtit ca trebuie sa demonstreze ceva despre sine lucrand la acest film. Talentul sau de povestitor abia in “Dupa dealuri” si-a dat adevarata masura, filmul fiind mult mai bun decat predecesorul “4 luni, 3 saptamani…” care a castigat marele premiu la Cannes. Desi cunosteam intamplarea de la Tanacu (si deci deznodamantul), actiunea m-a tinut permanent in priza, in ciuda celor doua ore si jumatate.

De ce “Dupa dealuri” este cel mai bun film despre Romania facut in ultimii 20 de ani? Pentru ca vorbeste echilibrat despre lucruri incomode. Pentru ca ne pune in fata o oglinda, fara sa renunte din frica sau conformism la adevar. Si, in special, pentru ca nu-i sileste pe spectactori sa traga concluzii. Ii lasa sa gandeasca singuri… ceea ce e o forma de respect cu care romanii se intalnesc atat de rar.